Search

miercuri, 27 iulie 2011

Afacerea "Loteria Română" (I)

Loteria Română a fost şi a rămas o vacă de muls pentru toate guvernele post-decembriste. Istoria jafului de la Loteria Română se poate constitui într-o adevărată teză de doctorat pe care sînt tentat să o elaborez pentru Academia de Poliţie, pentru că faptele ilegale comise demarează pe la începutul anilor 90 şi continuă şi astăzi, într-o armonie perfectă cu puterea momentului.
Mormanul de date şi informaţii negative care s-au strîns de-a lungul timpului este impresionant, dar în ciuda acestora şi a controalelor efectuate, atît de către ANAF, cît şi de către Curtea de Conturi, nimeni nu a păţit nimic. Nicolae Cristea, Elena Mincă, fostă Ghervasiuc, şi, mai nou, Gheorghe Benea îşi văd mai departe de viaţa lor, iar bugetul statului a rămas prădat de sume imense de bani.
Explicaţia este simplă: toţi cei care s-au perindat la cîrma Loteriei au avut un puternic sprijin politic, iar această umbrelă le-a permis jaful la care am asistat şi pe care îl vedem şi astăzi. Dacă despre primii doi s-a tot scris pe parcursul mandatului pe care l-au avut, despre Gheorghe Benea datele evidenţiate au fost mai puţine. Acesta a aranjat ca imediat dupa numirea în funcţie, în februarie 2009, să angajeze o renumită casă de avocatură – Raţiu & Raţiu - pentru a prelua, contra cîtorva milioane de euro, cele 230 de litigii ale instituţiei peste care a fost pus şef de către fostul ministru al Finanţelor Gheorghe Pogea. Pentru a cheltui mai cu „spor” banul public, Gheorghe Benea a ignorat faptul că Departamentul Juridic al Loteriei Române avea prevăzute 29 de posturi de jurişti, din care doar 5 erau ocupate (numai 3 dintre aceştia fiind abilitaţi să reprezinte societatea în intanţele de judecată). În loc să se preocupe de ocuparea posturilor de jurist vacante, care ar fi costat incomparabil mai puţin societatea, Benea a demarat procedurile de achiziţie publică pentru un contract de asistenţă juridică şi reprezentare. Ca urmare, firma Raţiu & Raţiu, care figurează cu un număr de 11 avocaţi înregistraţi în Baroul Bucureşti, a „cîştigat” în aprilie 2010 un contract  în valoare de 13,5 milioane de lei plus TVA (3,2 milioane de euro), pentru a oferi „servicii de consultanţă şi reprezentare juridică pentru probleme punctuale cu care se confruntă Compania Naţională „Loteria Română”, pe o perioadă de 26 de luni. Dar cine este Gheorghe Benea? Acum este noul director general al Companiei Naţionale Loteria Română şi unul dintre „fidelii” Partidului Democrat-Liberal. Adică este membru PD cu state vechi, exceptînd intervalul 2002-2008, cînd a trecut la PSD. Principala sa calitate este că „se pricepe la falimente şi la soluţii”, după propria declaraţie.
Cariera publică a lui Gheorghe Benea a fost legată de producătorul de celuloză şi hîrtie „Someş” Dej. Deşi societatea respectivă era, la acel moment, cel mai mare exportator de hîrtie din judeţul Cluj, nu mai reuşea să-şi plătească furnizorii. Ca director al „Someş” Dej, Gheorghe Benea a semnat în anul 2000 un contract cu Casa de vînzări „Hovis” din Austria, care a preluat şi o parte din acţiunile companiei, dar şi unul confidenţial. Potrivit acestui document, „Hovis” se angaja să-i plătească lui Gheorghe Benea, pe lîngă salariul lunar, un comision de 5 % din diferenţa dintre preţurile cu care „Someş” vindea celuloza şi hîrtia către „Hovis” şi cele cu care „Hovis” revindea marfa către terţi, dar nu mai puţin de 2.000 de dolari pe lună. Cu alte cuvinte, cu cît „Someş” SA vindea mai ieftin către „Hovis”, cu atît comisionul administratorului judiciar era mai mare, dar cei 2.000 de dolari pe lună erau oricum garantaţi. O altă prevedere controversată din contractul de comision era aceea potrivit căreia, în cazul în care judecătorul sindic l-ar fi demis pe Gheorghe Benea din funcţia de administrator judiciar, „Hovis” ar fi urmat să-l angajeze pe acesta vreme de un an de zile, asigurîndu-i un salariu de 5.000 de dolari pe lună. Doi ani mai tîrziu, adică în 2004, „Hovis” a dat faliment şi a fost preluată de o altă firmă austriacă, „MFC Commodities GmbH”. În scurt timp, „MFCC a depus Plîngere Penală împotriva domnului Benea, ca urmare a modului în care şi-a desfăşurat acesta activitatea la «Someş»”, se arăta într-un Comunicat de Presă al „MFC Commodities GmbH” din 28 mai 2004. În denunţul penal semnat de Martin Muller Romheld, reprezentantul „MFC Commodities”, Gheorghe Benea era acuzat şi de conflict de interese, care, conform estimărilor austriecilor, ar fi generat pagube anuale combinatului de 700.000 de euro. Astfel, în Plîngerea Penală, lui Benea i se imputa că, în timp ce era director şi administrator judiciar al SC „Someş” Dej, era acţionar şi la SC „Celforexim”, o firmă înregistrată în Harghita, care furniza combinatului lemn pentru producerea celulozei. În acest mod, timp de doi ani, între 2000 şi 2002, directorul general ar fi încasat, lunar, într-un cont, „bani negri” de la „Hovis GmbH”, care pe vremea aceea era acţionarul majoritar la SC „Someş“ Dej. Conform lui Muller Romheld, sumele, care de cele mai multe ori depăşeau 4.000 de dolari lunar, erau virate în baza unui contract de servicii administrative încheiat între „Hovis GmbH” şi Gheorghe Benea, act care, spune acţionarul austriac, nu era în conformitate cu prevederile legale. După acest conflict, Gheorghe Benea a demisionat din fruntea „Someş“ Dej şi a dispărut temporar din atenţia publică. În schimb, şi-a continuat activitatea ca important personaj politic local. Membru al Partidului Democrat la vremea respectivă, în 2002 Benea a căutat protecţie în tabăra guvernanţilor de atunci, înscriindu-se în PSD. În anul 2008, s-a reîntors în Partidul Democrat Liberal. La vremea respectivă era preşedinte-director general al societăţii clujene „Remarul 16 Februarie”, fostă Metalurgica Aiud, profilată pe reparaţii de material rulant pentru calea ferată, aflată şi ea în zona de interese a PDL. La alegerile din 30 noiembrie 2008, Benea a candidat pentru un loc în Senat, în acelaşi colegiu uninominal cu fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj, Marius Nicoară. Deşi a obţinut cel mai bun scor, cu aproape 20.000 de voturi, Benea a pierdut fotoliul de senator în favoarea acestuia din urmă, din cauza sistemului de atribuire a locurilor din noua Lege electorală. Totuşi, Gheorghe Benea nu a fost uitat de partidul pe care l-a ajutat condiţionat. Cum, potrivit algoritmului politic, Compania Naţională „Loteria Română” a revenit PDL în urma negocierilor cu PSD, Gheorghe Benea a devenit noul director general al Loteriei Române, în februarie 2009. În loc să oprească jaful, noul director general se laudă peste tot că este susţinut de premierul Emil Boc. O companie care ar fi trebuit să aducă o mulţime de bani bugetului de stat şi să salveze, cel puţin parţial, reducerea pensiilor şi a salariilor umflă de aproape 20 de ani conturile grecilor de la INTRACOM. Contractele extrem de păguboase încheiate cu compania grecească în 1992, suplimentate în 2003 cu unul nou, de implementare în România a unui program de aşa-zisă video-loterie, au adus Loteria Română în situaţia de a fi, în 2010, una dintre cele mai găunoase companii de stat. În urma controalelor efectuate de ANAF, dar şi a presiunilor susţinute din mass-media, s-a pus problema rezilierii contractelor cu grecii. Acest demers, votat de ceilalţi patru membri ai Consiliului de Administraţie, pare să nu fi fost pe placul directorului general Gheorghe Benea, căci s-a abţinut de la a vota adoptarea deciziei. Oficial, Consiliul de Administraţie (CA) al Loteriei a negat intenţia de reziliere a contractului cu INTRACOM, dar în încheierea de şedinţă a CA se stipula clar că „se va solicita un raport de la S.C.A. Raţiu & Raţiu, în care să se prezinte modalităţile concrete de reziliere ale contractelor cu partenerii greci, cu şanse de cîştig şi pierdere la instanţele judecătoreşti în cazul în care rezilierea este solicitată de Companie, precum şi dacă, din punct de vedere al valabilităţii, contractele au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale”. Bazîndu-se pe susţinerea lui Boc, Gheorghe Benea ignoră controalele ANAF, care încă mai aşteaptă implementarea măsurilor impuse în urma controlului realizat şi care au scos la iveală deficienţe majore în activitatea financiar-contabilă şi de control intern. Din păcate, Adunarea Generală a Acţionarilor, întrunită la puţin timp după decizia CA cu privire la rezilierea contractelor cu grecii, nu a fost de acord cu un astfel de demers. Este greu de înţeles o asemenea poziţie, dat fiind istoricul colaborării cu grecii. La data de 26 iunie 1992, Regia Autonomă a Loteriilor şi Pronosticurilor Sportive din România încheia, în calitate de beneficiar, un contract de livrare şi prestări servicii cu compania grecească INTRACOM S.A., care, în calitate de furnizor, avea obligaţia de a livra „sistemul” pentru rularea simultană a 12 jocuri de tip Toto şi Loto, inclusiv Loto, Expres şi Pronosport. Obiectul contractului cuprindea un număr de 1.500 de terminale, inclusiv accesoriile şi software-ul necesare operării acestora, ca şi întreţinerea, asistenţa tehnică, şcolarizarea personalului, instalarea, punerea în funcţiune şi furnizarea de piese de schimb. Contractul negociat fără licitaţie, pentru o perioadă de 10 ani (1993-2003), semnat fără număr de înregistrare, a fost şi este clasificat în categoria informaţiilor „secret de serviciu”, datorită unei clauze severe de confidenţialitate. În 2000, printr-un act adiţional, fostul director al Loteriei, Nicolae Cristea, a prelungit valabilitatea contractului pînă în anul 2013. Conform acestui contract, din totalul încasărilor CN Loteria Română SA, grecii de la INTRACOM primesc 75% din încasările la jocurilor de tip video-loterie şi 31% de la pariurile în cotă fixă. Prin acelaşi contract, LOTROM SA a instalat şi controlează reţeaua de comunicaţii prin satelit (VSAT-Very Small Aperture Terminal) a Loteriei, proiect finalizat în 2002. Durata contractului era de 10 ani, dar avînd în vedere faptul că ratele de plată lunare au început să curgă abia din ianuarie 1994, contractul a fost încheiat, de fapt, pentru o perioadă de 12 ani, iar dreptul de proprietate asupra sistemului s-a transferat către beneficiar proporţional cu efectuarea plăţilor, astfel: 20% după plata primilor 1.500.000 de dolari, în termen de 6 luni de la semnarea contractului, şi cîte 8% în fiecare an din cei 10 ani din contract. O anexă la contract prezintă „valoarea orientativă a echipamentului şi software-ului sistemului, cuprins în valoarea totală a contractului”: 4.350.000 dolari pentru terminale, 778.908 dolari pentru Centrul Naţional de Colectare şi Prelucrare a Datelor, 143.962 dolari pentru operarea on-line, 133.950 pentru soft, 837.000 dolari pentru aplicaţie şi 7.935 pentru piese de schimb, în total 6.251.755 dolari. Ratele lunare estimate, respectiv 8,5% din încasări în primii 5 ani şi 8% în ultimii 5 ani, începînd cu ianuarie 1994, sînt estimate la 45.602,34 dolari pe lună în primii 5 ani şi la aceeaşi sumă în ultimii 5, deşi procentul este diferit. Suma din contract este ridicolă, Loteria plătind în realitate mult mai mult. În plus, au urmat o serie de rectificări şi completări ale contractului iniţial, prin acte adiţionale succesive, care introduc noi cheltuieli. La data de 3.11.1994, spre exemplu, se încheie un Act adiţional, în care se introduce, în calitate de producător, SC INTRAROM, la care deţine participaţii furnizorul (INTRACOM). În acesta se arăta că S.C. INTRAROM S.A. se obliga să livreze direct beneficiarului 1.000 de terminale noi, produse şi accesorii, în cadrul a trei livrări consecutive. Deşi în Actul adiţional se stipulează trei livrări, de fapt sînt enumerate în detaliu patru. Şi chiar dacă se arată în mod explicit că livrările urmau să se facă fără nici un fel de plată suplimentară faţă de contractul iniţial, echipamentele au următoarele preţuri menţionate: 1.000 de terminale pentru 2.900.000 dolari, capsule de 100.000 de dolari şi UPS de 67.000 de dolari, în total 3.192.850 dolari. Un an mai tîrziu, la 9.11.1995, Loteria Naţională încheie un alt Act adiţional la contractul de bază, cu privire la sistemul on-line, împreună cu INTRACOM S.A, societate greacă, şi INTRAROM S.A, companie românească. Ca urmare, compania greacă primea procentele convenite prin contractul principal, iar cea română primea sume suplimentare pentru sistemul on-line. Preţul total al sistemului software era, în cadrul acestui Act adiţional, de 411.322, 33 dolari, iar pentru extinderile şi modificările aplicaţiei necesare operării on-line a sistemului - suma se ridica la 3.650.000 de dolari. Să ne amintim că în contractul iniţial softul costa 133.950 de dolari, iar aplicaţia on-line 837.000 dolari. Rezultă o diferenţă de plătit (în plus) de 2.680.000 de dolari. În decembrie 1996, a apărut un nou Act adiţional, cu aceleaşi două companii - greacă şi română -, prin care se stabileau „modernizarea şi upgradarea” tuturor celor 2.555 de terminale livrate deja, în valoare de 1.650.000 de dolari. Adunate, aceste acte adiţionale au ridicat valoarea contractului iniţial, de la 6.251.755 dolari, la aproape 20.300.000 dolari. Şi pentru că treaba mergea atît de bine, la data de 11.12.2003 părţile au încheiat un alt Act adiţional, avînd ca obiect livrarea unui sistem de pariuri funcţionale on-line, durata fiind de 10 ani de la data semnării. Rambursarea finanţării se face prin plata unui procent de 13% din încasările totale pînă la sfîrşitul anului 3 de contract, 11,5% pînă la sfîrşitul anului 6 şi 10,5% pînă la sfîrşitul anului 10. În prezent, Loteria datorează lunar „partenerilor” greci, pînă în 2013, următoarele sume, în cote procentuale, în temeiul raporturilor juridice încheiate cu companiile greceşti: 7,5% din totalul produselor loteristice, 70% din încasările brute ale terminalelor VLT, inclusiv ale celor care au intrat în proprietatea Loteriei, şi 10,5% din totalul încasărilor din pariuri.
va urma

Un comentariu:

  1. "Bogat si sarac." Bogatule,mana intinsa a saracului este de fapt Mana Lui Hristos care te cheama la Mantuire.

    RăspundețiȘtergere

Va rugam INSISTENT sa nu folositi un limbaj obscen. Nu ne obligati sa stergem unele mesaje, sau sa restrictionam comentariile. Va multumim.

Surse.org Blog Un Proiect Open Source

Surse.org Blog Un Proiect Open Source